„Înainte să vină Robert în prima lui tentativă de migrație, singurul locuitor permanent al pensiunii, alături de Sofia, era câinele Bobby, un pastor alemán de vreo trei ani, care s-a atașat de ea imediat și cu care mergea în plimbări pe munte, prin livada terasată de migdali sau sus de tot, printre smocuri și piatră sfărâmată și decolorată, pe culmile tocite de unde se vedea marea. Se auzeau puștile vânătorilor cu ecou în toată valea, se simțea sunetul deplasându-se, ricoșând, erau locuri perfecte pentru lecții de acustică. Păsări până atunci nevăzute zburătăceau, iar câinele se agita brusc. Părea bucuros, dar era de fapt un exces de energie venit din panică, un impuls de a se ascunde, doar că nu avea unde.
Se trezea căutând în acest peisaj ceva din Dobrogea de peste Dunăre, din Munții Măcinului, care se vedeau în zilele limpezi din orașul ei de pe malul fluviului. Știa Dealul Carapacea și Piatra Râioasă, le văzuse de câteva ori – formațiuni numite impropriu masive mamelonare, pentru că nu erau nici masive, nici rotunjite. Aveau înălțimi de o sută de metri sau un pic peste și erau rămășițe înduioșătoare ale unei epoci dramatice în istoria planetei: pe când apăreau peștii și insectele, plăcile tectonice în frecușul lor obligau munții aceștia să se încrețească și să se înalțe, pentru ca mai târziu, într-o căldură sufocantă, să fie înăbușiți de plante enorme, avide de carbon, pe lângă frunzele cărora oamenii înșiși ar fi fost niște insecte. Un trecut care începea să semene a viitor.
Diriginta ei, profesoară de geografie, era fascinată de Dobrogea. Mai târziu, gândindu-se la ea și la viața ei de femeie singură, Sofia și-a spus că trebuie să fi fost o mare realizare să iubești cu atâta pasiune ceva aflat atât de aproape și atât de la îndemână.
Într-o zi din clasa a cincea, profesoara i-a luat pe toți și i-a dus la primărie, în clădirea de pe faleză, i-a înghesuit într-o încăpere cu ferestre largi de la un etaj superior și de acolo le-a arătat munții, mameloanele zgrunțuroase și gârbovite, ascunse după ceea ce părea a fi o pădure de plop, dar care nu era decât o perdea din trei-patru rânduri de copaci, dincolo de care se desfășura un teren arabil, vizibil clar de la ferestrele primăriei.
Micașisturi, spunea diriginta. Gnais. Loess. Cu autoritatea pe care i-o dădea cunoașterea și pe care niciun profesor din ziua de azi n-o mai poate recupera, fiindcă oamenii nu se mai admiră între ei după cât de multe poate înmagazina mintea lor. Sofia încă era pe atunci un copil curios în legătură cu lumea fizică, avidă de toponime și de hărți, de ilustrații și de cuvinte care i s-au înșurubat adânc în minte, pentru ca apoi, după ce avea să-și schimbe viața lăsând în urmă tot, până și propriul corp aproape, să ajungă un adult dezvrăjit, neinteresat de cuvintele noi, pentru că înțelesese deja irelevanța preciziei lor.
Forța comparații și toate halucinațiile ei erau din lumea cealaltă, cea părăsită. Din fosta ei țară.
Pe munțișorii de piatră galbenă de la Mediterana, nu și-a pus niciodată problema că piscurile acelea poate aveau un nume. Îți trebuie mult timp și vecinătatea oamenilor pentru ca locurile să capete nume, iar în viața ei nomadă nu încăpea nimic din toate astea. Locul nu semăna deloc cu Dobrogea, dar i s-a întâmplat cel puțin o dată ca sus pe culme, printre smocuri uscate și cu câinele lângă ea, să-și aducă aminte de ziua aceea din clasa a cincea când a văzut munții, iar profesoara le-a spus că sunt acolo de sute de milioane de ani și de-aia sunt așa tociți. Cine i-ar numi munți? Sunt niște reziduuri.”
