Vorbeam la telefon cu orele şi, când răspundeam şi duceam la ureche poza lui de profil, simţeam că‐mi bag un cablu în ceafă şi mă conectez la mintea lui. Când începea să vorbească, simţeam cum curge electricitatea.
Am vrut să‐i spun că are o forţă capabilă să ţină în echilibru un sistem solar, un câmp gravitaţional căruia nu‐i scapă nimic. Am vrut să‐i spun că mă simt dezbrăcată când vorbesc cu el, pentru că mă vede. Că pot să‐i spun orice şi el înţelege, şi înţelege nu numai vârful făcut din cuvintele pe care le spun, ci tot muntele de gheaţă care atârnă.
După câteva zile am vrut deja să‐i spun cât de fericită sunt când îl aud, pentru că eram, într‐adevăr, fericită. Atât de fericită, încât mă credeam frumoasă.
Bine că nu i‐am spus.
Pentru că mintea mi‐a mai făcut farsa asta înainte, şi nu o dată.
Pentru că inima mea era acid sulfuric şi el a fost o picătură de apă care a căzut în ea.”
