„6.
Un tunel fără început și sfârșit, în care pâlpâie becuri chioare. Sunt singur, dar am o senzație acută că sunt privit. Am nevoie să-mi dau jos pantalonii și să mă pun pe vine și nu găsesc niciun loc în întunericul ăsta pustiu. Niciun intrând. Nicio ieșire de urgență. Mă simt trădat de corpul meu. Unde să-mi fac nevoile? Capetele mele încep să vorbească între ele. Unele spun c-ar trebui să mă trezesc.
Sunt gol până la os.
Coaste ca ale mele are și cățeaua. De fapt, în vis eu i le-am dat de la mine.
I-am dat corpul, dar și percepția corpului.
Boala, dar și percepția bolii.
Durerea de afară și dinăuntru, din organele supraterane și din adăpost.
Durerea lumii și capacitatea de a o absorbi.
Răspunsul viciat la durerea lumii.
Rezolvarea ei în somn. În aproape moarte.
29.
Copilul mă privește cu nasul lipsit de geam, stă în genunchi pe scaunul tare.
Dați-i o pernuță.
Unde suntem aici? întreabă Povestitorul, iar eu fac un pas în spate.
El n-are voie să ezite.
El trebuie să mă păzească de toată cruzimea și suferința și slăbiciunea, el trebuie să mă ia în brațe, să-mi dea geaca lui.
Atenție, se închid ușile, zice copilul și mă privește prin reclama transparentă la Septocalmin.
Mă îndepărtez de la marginea peronului.
34.
Protejăm oameni, bunuri și valori, zice Paza umană. Virusurile din interiorul bacteriilor din interiorul organismelor, microbiomul, nanobiomul și picobiomul. Protejăm ce scoți din tine când vrei să pui în cuvinte, împiedicăm alterarea stării de agregare a sentimentelor. Când ești pe punctul de a fierbe, te ajutăm să te decizi dacă te comporți ca un lichid sau ca vapori.
Știm că vrei să fii auzit.
Dincolo de peretele tunelului e o sală de teatru, se aud aplauze, se aud crăpături, fisuri, picurături; în interior e cutremur de câte ori trece trenul și tu simți pământul cu burta ca un șarpe.”
