Cu ilustrații de Andrei Măceșanu
„Ulric adună copiii și se duse cu ei la contesa Bernarda, să-i facă o mică demonstrație cu ce au învățat până acum. Știind că ariciul e nepotul ei, îl puse în față, deși era foarte complicat să-i aranjeze și pe ceilalți pe lângă buciumul lui Păducel, care umplea încăperea.
- Dă-mi un la! zise bursucul către arici.
- Laaaa! făcu Păducel cu vocea lui de bariton. Apoi suflă lung în bucium: laaaa.
- Bravo! Bravo! zise contesa și începu să aplaude.
- Stați, că abia acum începem, spuse bursucul.
Și-i luă din mână crenguța lui Rostogol și începu să dirijeze cu ea.
Copiii începură să cânte imnul național, fiindcă numai asta apucaseră să învețe, întrucât era pe prima pagină din cartea de muzică. Din fericire, cântau atât de prost încât contesa nu și-a dat seama despre ce melodie e vorba, că poate n-ar fi fost chiar preferata ei. Ba, mai mult, cu un gest discret după ureche, își dădu mai încet aparatul auditiv.
Toți suflau și băteau, iar oaia doar dădea din cap ca să miște talanga.
Rămas fără bagheta de dirijor, Rostogol se apucă să cânte din gură imnul.
- Bravo! Bravo! începu contesa din nou să aplaude, ceea ce le dădu de înțeles că ar fi cazul să încheie, cu toate că ajunseseră abia pe la jumătatea cântecului, întrucât imnul era foarte lung.
- Stimată contesă, spuse bursucul, am venit cu o propunere.
Bătrâna se scărpină discret după ureche și dădu aparatul auditiv mai tare.”
(din „Fanfara lui Rostogol”)
Cu ilustrații de Andrei Măceșanu
„Dihorul Ilarian îi făcea viața amară lui Păducel, care și așa avea o viață amară, în sensul că era mereu amărât.
Ilarian era o creatură lungă și smucită, destul de mirositoare, energică și amatoare de distracții. Nu putea sta locului o clipă. Iar pe Păducel nimic nu-l amăra mai mult decât distracția.
Mama le-a poruncit să fie veseli și l-a somat pe Păducel să facă tot posibilul ca Ilarian să se simtă binevenit prin părțile acelea. De dimineață i-a mânat afară din casă. Aveau căsuța într-o stivă de lemne dintr-o curte părăsită, iar Ilarian deja țopăia prin iarbă, așa că de fapt numai Păducel a trebuit împins să iasă la aer și să-l plimbe pe dihor, să-i arate împrejurimile. Tot drumul, dihorul a vorbit numai despre ce-i place lui să mănânce, tot felul de chestii scârboase cum ar fi broaște, pești, insecte, dar și ouă pe care nu le sparge, ci le bea printr-o găurică pe care o face, expert, în coajă. Și e mândru nevoie mare că s-a născut genial, fiindcă sunt alții care se străduiesc toată viața să bea zeama de ou printr-o găurică și nu reușesc fără să-l spargă.
- Da? Cine anume? îl întrebă Păducel plictisit, în timp ce se apropiau de un iaz unde s-ar fi putut găsi niște mormoloci de broască.
- Nu știu, tot felul de animale care nu sunt dihori. Tu, de exemplu.
- Eu cu țepii mei pot să fac gaură în orice, zise Păducel. Și rotund și pătrat și chiar șomoiogit și cocoloșos, eu pot să găuresc orice, dar numai dacă vreau, și în general nu vreau.”
(din „Rostogol iluzionist”)
„Tot stând el așa toată vara pe câmp, singur la grădină, Rostogol începu să scrie poezii. Când simți că-l ia cu căldură și-i vin poeziile în cap și nu mai are liniște până nu le scrie, se duse la bursucul Ulric și-i ceru ceva de scris. Bursucul, care rămăsese cu un singur elev la ora de franceză, și anume Staniol, dar cu care nu trecuse mai departe de numeralul optzeci și trei, se bucură nespus și se grăbi să-i ofere lui Rostogol hârtie, cerneală și o pană de gâscă. Din fericire, la ferma unde locuiau purceii se aflau și niște gâște gălăgioase, cu apucături de mahala, care se băteau de le mergeau fulgii, iar bursucul aștepta răbdător să treacă gâlceava și să vină în urma lor să le adune penele. Spera să ofere aceste pene elevilor lui silitori, dar așteptând mult și bine elevii silitori, adunase o sacoșă de instrumente de scris.
Ulric îi dădu lui Rostogol cele necesare, dar cu o condiție: ca purcelul să-i arate periodic ce scrie și să-i permită bursucului să-l îndrume întru șlefuirea talentului.
Rostogol scria destul de bine pentru vârsta lui. Îi prezenta lui Ulric niște foi pline de porci de cerneală, cu scrisul lăbărțat și strâmb, și se mânjea el însuși pe copituțe și pe față când scria, fiindcă stătea cu orele cu mâna la falcă, să se gândească.
Într-o zi apăru o oportunitate. Bursucul văzu în Revista Profesorilor de Pretutindeni un anunț privind un concurs de poezie pentru copii, al cărui premiu urma să fie o tabără de poezie.
La început Rostogol se fâstâci. Îi era rușine să mai arate poeziile și altora, dar bursucul a insistat și, văzând că purcelul se încăpățânează, a scos asul din mânecă: tabăra avea să aibă loc la vulcanii noroioși!”
(din „Rostogol și vulcanii noroioși”)
„Cea mai de preț avuție a ciufului Otto era ocheanul de aur pe care-l moștenise din tată-n fiu și care-l ajuta să ducă viața pe care și-o dorea, și anume aceea de agent secret de supraveghere peste Ciuliniș.
Meseria de agent de supraveghere este extrem de periculoasă pentru un ciuf (care e un fel de bufniță cu niște mici coarne din pene), nu atât pentru că Ciulinișul ar fi fost un ținut în care să te pândească la tot pasul primejdia, cât pentru faptul că ciuful e o pasăre de noapte, care ziua doarme, deci dacă o pui să muncească ziua va fi chioară de somn tot restul vieții, ceea ce la un moment dat o va face să nu mai judece și s-o ia razna.
Noaptea, Otto își căuta de mâncare, vâna și se hrănea, iar ziua, cu o constantă durere de cap din cauza luminii, dormea puțin, apoi se trezea și cerceta, apoi iar trăgea un pui de somn, apoi iar făcea ochi și tot așa, în vreo cinci-șase episoade.
În ultima lună făcuse o mică obsesie pentru un porc într-o salopetă verde cu dungi galbene, care stătea la marginea unui câmp de pepeni. Într-o zi, Otto poposise întâmplător într-un copac destul de departe de posturile sale obișnuite de observație, și din acel copac văzuse cu ocheanul o căsuță de lemn care se mișca de parcă ar fi înaintat singură pe câmp, poticnindu-se din când în când. Veni și mai aproape și văzu că era trasă cu dinții de un porc mic, care, odată instalată căsuța în locul care-i convenea, se băgă imediat la umbră lăsând afară la aer doar capul transpirat.”
(din „Rostogol păzește pepenii”)
„De bine ce-a venit, după numai câteva zile, primăvara a fost luată pe sus de un vânt nesuferit, care trăgea cu dinţii să smulgă din pomi petalele abia desfăcute.
- Ei, bine măcar că nu-i frig, zise barza.
Era ultima misiune pe care o acceptase înainte să se pensioneze. Să ducă bebeluşi în cioc unei familii. Numai că de data asta o nimerise parcă cea mai grea misiune dintre toate, fiindcă era o familie de purcei de la o mică fermă de peste deal, şi, cum purceilor le place să aibă copii mulţi, barza se trezi nevoită să le care în cioc nu unul, nu doi, ci unsprezece porcuşori!
Reuşise deja să ducă zece, rând pe rând, în zilele cu soare. Şi acum, pe vântul ăsta nesuferit, îi rămăsese al unsprezecelea, pe care îl lăsase la urmă fiindcă era cel mai gras şi atârna cel mai greu şi a tot evitat să-l ia, până n-a mai avut încontro.
- Ăsta şi gata, şi-a zis ea obosită, uitându-se în jos, în bocceluţa de pânză albă, din care purcelul scosese afară capul lui roz, cu păr alb, ca de moş.
- M-am săturat de ei de nu mai pot.
Dar după o clipă, uitându-se la el, zise:
- Dragul de tine...
Căci era totuşi inimoasă.”
(din „Rostogol merge acasă”)
