Cu ilustrații de Diana Grigore
„- Ce poți să faci cu un cal în zilele noastre? m-a întrebat Ruxi, pe când eram amândouă în curte.
Colăcel era îmbrăcat cu vestuța tricotată și era ținut în lesă.
- De ce nu-i dai drumul? am spus, în curte nu se pierde.
- Trebuie să se obișnuiască cu harnașamentul, a răspuns Ruxi.
- Dar doar nu vrei să-l înhami la ceva! am sărit, gândindu-mă dintr-odată unde aș fi putut să-l ascund pe Colăcel ca să-l salvez.
- Nu. Dar în curând o să iasă în lume. Trebuie să ne purtăm civilizat, a făcut ea moralizator către Colăcel, care părea că șchiopătează.
- Unde o să iasă în lume?
- O să mergem la școală, nu?
După o lungă tăcere, mi-a zis:
- N-aș vrea să tragă la căruță în povestea mea.
- Cine?
- Luțu.
- Poate asta-l face fericit, am spus.
- Nu cred. Tu ai fi fericită dacă ai trage de o căruță?
- Păi eu sunt om. În povestea ta el e tot cal? am întrebat.
- Evident, a zis. E cal. Dar vreau să-i ofer o viață mai bună! Îl iubesc!
- În poveste sau în realitate?
- Ce întrebare mai e și asta? Nu înțelegi nimic, a spus și l-a smucit pe Colăcel de lesă și a intrat cu el în casă.
După un timp am auzit tobele. Și când am intrat, Colăcel era legat de clanța ușii de la camera mea. Trebuia să fiu din nou bona lui timp de câteva minute sau zeci de minute, până se plictisea Ruxi de bătut.
Nu înțelegeam de unde venea iubirea ei pentru Luțu. Era un cal la care ne-am holbat în ultimele zile, dar nu ne cunoșteam așa de bine.
Și dacă avea iubire de dat, mai logic ar fi fost să i-o ofere lui Colăcel.
Sau mie.”
